Escuela Diplomática Madrid

Undergraduate, Master Interuniversitario Diplomacia y Relaciones Internacionales 2011-2012

Other Affiliations: University of Bucharest, Faculty of History - Contemporary History Department BA
University of Bucharest, Faculty of History - Contemporary History Department MA

Thesis Title: BA Thesis: Primo de Rivera și politica externă a Spaniei 1923-1930

About

Nu de puține ori, istoricii spanioli și cei străini au semnalat faptul ca o bună parte din istoria contemporană a Spaniei, de la războiul de independență (1808-1814), întrunirea Cortes-urilor liberale la Cádiz (1812) și proclamarea unei doctrine revoluționare ca suveranitatea populară și până la „ușurința” cu care Spania schimbă, în mai puțin de 10 ani, din 1868 și până în 1875, doi monarhi și o republică (la conducerea căreia se succed, într-un singur an, cinci președinți din diverse ramuri ale liberalismului, și care republică se confruntă, printre altele, cu o mișcare cantonalistă, un Estat Català, al treilea război carlist și un prim război în Cuba), se explică printr-un paradox: paradoxul unor instituții și curente politice liberale avansate suprapuse peste o societate conservatoare și întârziată din punct de vedere economic și social.

Aceiași oameni care se ridicau împotriva „eliberatorului” Napoleon, la 2 de Mayo 1808, și care luptau in „guerillas” formând –după expresia lui Benito Pérez Galdós și după ororile războiului descrise de Goya - „la gran academia del desorden”, însoțeau cu entuziasm în 1823 marșul victorios al ducelui d’Angoûleme –trimis al Sfintei Alianțe- către fortăreața Trocadero din Cádiz, punând astfel capăt experienței constituționale începute de Pronuniamiento-ului lui Rafael de Riego.

Aceeași Spanie guvernată pe baza Constituției canoviste promulgată in 1876 și care în 1890, cu mult înaintea Marii Britanii, acorda votul universal masculin, denunța prin toți intelectuali ei, cu mult înainte și după criza provocată de Dezastrul din 1898, „corupția sistemului, imoralitatea si fariseismul claselor dominante, frivolitatea și vulgaritatea lor, rolul sufocant al Bisericii și aroganța armatei”, sistemul de „turno pacífico”, caciquismul, lipsa de prestigiu (chiar decăderea și subordonarea) pe plan extern, insistând cu toții asupra nevoii de regenerare a Spaniei. 

Lucrarea de față s-a născut tot dintr-un paradox. Deși inițial ea trebuia să fie o lucrare de istorie intelectuală, care să trateze relația intelectualilor cu dictatorul Miguel Primo de Rivera, ea este astăzi o lucrare dedicată politicii externe a Spaniei în timpul dictaturii lui Primo de Rivera, întelegând prin polítică externă nu doar ansamblul relațiilor biletarale dintre Spania și puterile europene sau mondiale cu care intră în contact pe parcursul celor 7 ani de dictatura, ci mai ales ansamblul (universul) sentimentelor, imaginilor, percepțiilor, frustrărilor și resentimentelor ce marchează într-un mod original și profund política externă a Spaniei din 1898 și până în 1930.

Fără să fie o istorie cronologică a politicii externe a Spaniei între 1923 si 1930, o istorie militară a campaniei din Maroc și mai ales, sau o analiză amănunțită a revizionismului spaniol din această perioadă, lucrarea de fața iși propune să surprindă originalitatea politicii externe a dictaturii în raport cu ceea ce înseamnase política externă a Spaniei și imaginea Spaniei în Europa până la sosirea lui Primo de Rivera.

Profundei dezamăgiri provocate de pierderea ultimelor colonii și de umilitoarea înfrângere în fața Statelor Unite, într-un război pe cât de absurd, pe cât de costisitor cu ceea ce Francisco Silvela numea „los ingratos hijos de Cuba”, ce a adus Spaniei doar „vergüenza, pesadilla, insensatez, cinismo y terquedad”, lăsând națiunea „sin pulso”, i-a corespuns în perioada 1898-1930 încercarea de regenerare pe plan intern si internațional a Spaniei, de recuperare a prestigiului pierdut în urma „Dezastrului” din 1898 și de refacere a unor alianțe care să îi garanteze integritatea teritoriala și recuperarea locului său în Concertul European.   

Politica externă a Spaniei între 1898 și 1931 -anul în care Restaurația face loc celei de-a doua Republici- reflectă mai ales criza de identitate (înâuntrul și în afara granițelor sale) a unei puteri mijlocii, însă cu ambiții, nostalgii și comportament de putere de prim rang.

Interesul pentru cei șapte ani ai dictaturii generalului Primo de Rivera, tot mai mare în ultimele decenii datorită inevitabilei comparații cu cea mai lungă dictatură pe care a cunoscut-o Spania (cea a generalul Franco), s-a concretizat în tot acest timp prin diverse lucrări, deopotrivă străine și spaniole, ce au încercat să înțeleagă și să explice mai departe particularismele acestei dictaturi.

S-au dezbătut mai ales chestiuni ca: natura regimului primorriverist, paternitatea regeneraționistă a regimului, rolul și atitudinea Regelui Alfonso XIII față de lovitura din 13 septembrie și pe întreaga durată a dictaturii, relațiile dintre Rege si Dictator, mentalitatea politică a noului regim și datoriile sale ideologice față de modelul fascist prin excelență al epocii –Italia lui Mussolini-, reușitele și eșecurile dictaturii în materie de guvernare internă și politică externă, precum și, originalitatea regimului în contextul politic european și mondial al anilor 20.

Studiată sistematic abia înceăpând cu anii 1980, politica externă a Spaniei în timpul dictaturii lui Primo de Rivera a însoțit permanent contextul intern, reușitele și eșecurile dictaturii pe plan extern explicând și ele într-o anumită măsura, sprijinul sau opoziția față de dictatură. 

Contact Information